Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scriitorul și forul său interior

        de Ioan Lascu

„Scriu, uneori, pentru că nu am nimic de spus”, această scurtă frază ar fi trebuit, în opinia mea, să figureze en exergue la volumul lui Livius Ciocârlie, Cu fața la perete, „Cartea Românească”, 2010. La prima impresie, confuză, dezlânată, împrăștiată, cuvinte pe care chiar autorul le (poate) pune pe seama  ei, cartea „sufer㔠de o aparentă dezorganizare, totuși dorită, e un fel de libertate de a scrie despre nimic, despre nimicuri, despre ce-o fi, despre ce-mi vine, într-o asociere de gânduri, fraze, constatări, amintiri, imagini, păreri, într-un flux intelectual firesc, lăsat cu totul în voia lui. Cu fața la perete are (doar) două părți, prima mai scurtă, intimă în felul ei: La două mâini, a doua mai întinsă (cam trei sferturi din conținut): Însoțindu-l pe Bernardo Soares. Prima ar fi „arheologia”, tardivă, a unui manuscris regăsit, asezonat(ă) de comentarii recente stârnite de relectură, fapt care îi justifică titlul. A doua – niște comentarii-note de lectură, vagi, laxe, flou(e)s la o carte a lui Fernando  Pessoa, și ea citită cu întârziere, Cartea neliniștii (Libro de desassossego în portugheză, Le livre de lŽintranquillité în franceză, The Book of Disquiet în engleză etc.). Este o carte misterioasă publicată abia în 1982, la patruzeci și șapte de ani după moartea lui Pessoa, care, simplă coincidență?, a murit tot la patruzeci și șapte de ani! Este misterioasă și pentru că pare să aibă/ are mai mulți autori, pe lângă Fernando Pessoa (după António Quadros) fiind citați Vicente Guedes și Bernardo Soares (după Jacinto Prado Coelho și Maria Aliete Galhoz). De fapt, Bernardo Soares este un dublu al lui Fernando Pessoa, unul din numeroasele lui heteronime. În românește, prima ediție a cărții a fost publicată în anul 2000, la Editura Humanitas. Rapid epuizată, cartea a fost reeditată. Este un volum masiv de circa 600 de pagini care conține mai multe fragmente fără o legătură strictă între ele. De fapt un pseudo-jurnal rămas în manuscris și neterminat, Cartea neliniștii, considerată ultima mare surpriză literară a secolului XX, a fost prezentată drept „o cronică a deziluziei și a deriziunii izvorâte din convingerea că viața e lipsită de noimă, iar arta nu-i conferă nici un sens”.

Nu deziluzia și deriziunea domnesc peste cartea lui Livius Ciocârlie, ci, mai degrabă, nonșalanța și gratuitatea. „Mai degrabă”, pentru că în subtext Cu fața la perete dezvăluie și altceva. O neliniște în fața senectuții și o dezabuzare, tolerabilă, poate că și deliberată, în fața scrisului, care n-ar fi altceva decât un act inutil, o deziluzie și o lasitudine existențială, deși nu în tonalitate gravă, ci minoră, en bavardage și… scherzando; și toate acestea, spun eu, exală din paginile cărții. Scriitorul e liber în forul său interior, e liber și fără constrângeri atât în raport cu „exigențele scrisului” cât și cu „conștiința de scriitor”. Sub pretextul manuscrisului găsit – însemnări sporadice din prima tinerețe, „dinainte de a deveni scriitor” – Livius Ciocârlie, recitind, consemnează dese intervenții (scrise cu caractere normale) pe marginea acelor juvenile încercări poetice, fără a se cenzura nici  o clipă, intervenind în textul prim cu mici paranteze explicative, autoironii, exclamații, autointerogații etc. (scrise cu italice). Intervine, de asemenea, cu citate din manuscris. Mâna care scrisese la tinerețe este așadar secondată de mâna care scrie la senectute la două niveluri: unul al textului propriu-zis și altul al „interpolărilor” ce urcă din forul interior. Iată o mostră:

„Într-un poem mai energic, deși într-o limbă calofil-vetust㠖 «cosițele negre», «boare de aur», «săgețile noii trăiri» – am sufletul apăsat și decid să-l «scuip» în «brazda adâncă» unde voi depune și «o vrabie ucisă de mine» (eram deranjat la cap!), fapt ce se poate psihanaliza arhetipal (ce vrea să zică acest tip de psihanaliză nu mai sunt destul de învățat ca să știu). Este culminarea (culminarea!), ajunsă la metaforă, a frustrării erotice, singurul impuls. Primăvara țipa, pare-se îngrozită, «din glia neagră și grasă» (mă întreb dacă scoteam din dicționar «cosiță», «boare», «glie»), dar, neînduplecat, bătătoream pământul «cu pași apăsați», în așa fel încât «sufletul să geamă și iarba să nu crească.»“ (pp. 11-12).

Parcurgem în același timp un metatext și un intertext, cel din urmă devenind și tehnica de a scrie acest pseudo-comentariu.

Partea a doua începe printr-un monolog despre scriitorul (insomniac) aflat la senectute, care – persiflează, nu totdeauna în surdină, Livius Ciocârlie – nu mai dispune de toate facultățile de a scrie, el transformă, din omisiune și din senilizare, realitatea personală în (auto)ficțiune. Dacă memoria se sclerozează, subiectiv și realitatea se sclerozează:

„Cum zic, azi-dimineață au defilat ipoteze. «Frânturi» de gând. Și acum îmi spun să-mi notez ce-mi mai amintesc. Nu pot să vorbesc despre bătrânețe. Pot numai să vorbesc despre bătrânețea mea. Cu asta am și intrat în miezul problemei. Așa cum nu există boală, ci numai bolnavi, nici bătrânețe nu există. Numai bătrâni. În planul realității imediate, vreau să spun. […] Eu, idei – nici despre bătrânețe, nici despre altceva – nu am. Nu pot să abstractizez, nu pot să generalizez. Pot, dacă-mi lași timp, dar ce rezultă e neinteresant. Este unul din aspectele felului meu de a fi bătrân. Mi s-a amputat jumătate din minte. Până nu demult, și de când mă știu, am alternat. Am avut perioade de ideolog, de teoretician, de cap pătrat, și perioade de sceptic, de diletant, de scriitor. Acesta din urmă, sătul să-și mai aminteasc㠖 deformând, neintenționat, din proastă memorie – ori să mai scrie astăzi m-am sculat la ora șapte și am băut cafea cu lapte, a început să consemneze ce-i trecea prin cap. Asta «profitând» de faptul că îmbătrânea. Că nu mai avea idei. Numai păreri. Părerile sunt evanescente și fluctuante. Astăzi le ai, mâine nu le mai ai. Sunt individualul în stare pură. Iar literatura tocmai cu individualul are de-a face. E drept, scriitorii mari îi dau literaturii și sens. Îi dau și scriitorii buni, dar al lor e banal sau fals. Diletanții nu-i dau. Eu nu-i dau. Nu-i dau nici când lucrez cu fraze ca acestea, care au sens. În fond, ca scriitor, n-ai cum să faci altfel. Cuvintele au sens, însă la diletanți nu are sens ansamblul. Ce sens are pagina pe care o scriu acum? Are ea unul, dar nu intrinsec. Adiacent. Fac și eu ceva, asta-i tot.” (pp. 66-67).

Diletant sau scriitor bun, Livius Ciocârlie convoacă drept camarad de arme pe Bernardo Soares, alias Fernando Pessoa, un scriitor mare, tocmai pentru a da un sens ansamblului. De fapt, nu trebuie luat de tot în serios, el se joacă, simulează și disimulează, dar se menține la un nivel de facilitate agreabilă, secretând un text heteroclit, care întrunește și aptitudini de critic, de autor de jurnal, de comentator de texte, într-un cuvânt, de scriitor în manier㠄superficială”, căci „superficialitatea”, cum spune chiar el, este, paradoxal, o stare „în care continui să mă adâncesc”. De fapt, nu trebuie să uităm sensul principal al cuvântului diletant, anume „acela care se dăruiește unei arte din plăcere”, nu trebuie deci să-l credităm cu nuanța peiorativă pe care a căpătat-o prin uzanța comună actuală. Este ceea ce și face Livius Ciocârlie cu textul lui Pessoa, aproape la fel cum procedase cu propriul text în prima parte: se dedă la o lecture-écriture liberă de orice convenții și obligații, brodează, e locvace, ba chiar fabulează puțin în marginea unor sentințe prelevate din scriitorul portughez, dar și din Vechiul și Noul Testament, din alți scriitori, îndeosebi francezi, dar și români. Cu un material diferit, care aparține altora, scriitorul, Livius Ciocârlie,  ajuns la senectute,  de care face caz oricând îi vine (bine sau nu!), însăilează Însoțindu-l pe Bernardo Soares la fel cum a scris prima parte a cărții: există unul sau mai multe hipotexte pe care exerseaz㠄diletantul” autor român pentru a obține propria producție creditată (tot de el) ca un metatext construit, efectiv, prin intertextualitate.

Cu fața la perete este un text în genul unui experiment scriptural modernist care îi reușește (și nu e prima oară!) lui Livius Ciocârlie, cel care scrie pentru c㠄nu are nimic de spus”!

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri